16 februarie 2012. E ziua fatidică în care inevitabilul s-a produs, e anul decisiv care avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna! Acel telefon blestemat care anunța încetarea lui din viață, a unicului meu exemplu pe care îl urmam și în care credeam cu sfințenie: tatăl meu! Am crezut că-mi fuge pământul de sub picioare, la propriu! Nu acum, nu e momentul, mai am atâtea să-ți spun, mi-am zis! Am simțit atunci, la fel cum simt și azi, că o părticică din mine a fost luată. Însă trebuia să fiu pe baricade, mă țineam tare pentru ai mei. La exterior. În interior, am închis sertarul, iar cheia am ascuns-o bine. Dar pentru hoț nu există cheie. O dată chiar l-am surprins răscolind și mi-a spus că numele lui este Gând. Îmi deschidea sertarul și mă chinuia purtându-mă prin abis, căutându-l. Îi cunoșteam numele, îi știam faptele, dar nu înțelegeam motivele, iar răspunsurile întârzâiau să apară…
1 martie 2012. Prima mea interacțiune cu videochat-ul, prima mea noapte ca model de videochat. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: acea rochiță roșie proaspăt cumpărată, curiozitate, emoții mari și...pesimism. Da, la două săptămâni după decesul tatălui meu m-am apucat de videochat. Simțeam că nu mă mai regăsesc, simțeam că trebuie să îmi ocup mintea cu ceva, iar facultatea nu-mi era suficientă.
Încercam să afișez atitudine pozitivă, îmi dădeam silința, dar nu mai eram eu, știam asta și se vedea. Eram crispată, neputincioasă, nesigură pe mine și sfâșiată de durere. Iar oamenii te judecă fără să-ți știe circumstanțele, fără să-ți cunoască viața, fără să îți asculte povestea. Pur și simplu nu aveam puterea, răbdarea și dispoziția să îi aud încontinuu “Show me your…”. El, să-I numim Peter, a fost prietenul meu virtual încă din primele mele zile de activitate. Mă susținea, încerca să mă facă să râd, îi punea la respect pe obraznici, dar nu mă lua în privat. Abia după vreo două luni m-am trezit cu el în privat, mi-a stat vreo trei ore timp în care am vorbit vrute și nevrute și a rămas membrul meu fidel. Cu toate acestea, după câteva luni de activitate am renunțat. Am zis că nu e pentru mine, nu sunt făcută pentru așa ceva și mi-am găsit un job în alt domeniu. Timpul a trecut dar ceva mă atrăgea din nou spre videochat, nu-mi dădea pace experiența avută cu Peter. Era dovada vie că se poate, că există bunătate și oameni bine intenționați, că nu totul în viața asta e praf în ochi! Și am reintrat în joc.
De fiecare dată când apare câte un Peter știu că cineva acolo sus mă iubește și are grijă de mine. Toți acești Peters pentru mine reprezintă vizita Îngeresei. Răspunsurile la întrebările mele! Semnul că îngerul meu păzitor veghează asupra mea. Videochat-ul m-a învățat multe lecții, m-a învățat că dacă speranța este vie, cel ce crede va avea izbândă! M-a învățat că respectul se câștigă, nu se impune! M-a învățat că aparențele pot fi înșelătoare! Tocmai de aceea am încetat să mai judec după aparențe și după credințe, idealuri. Acum știu că oamenii nu se nasc buni sau răi, ci că ei devin așa pe parcursul existenței lor, în funcție de experiențele avute și în funcție de acea parte pe care o hrănesc mai mult.
Eu pot spune că am renăscut, că am redevenit acel om plin de viață care am fost odinioară și care mi-am dorit dintotdeauna să fiu. Mă gândesc că poate cândva pentru cineva, fără să îmi dau seama, eu pot să fiu un punct de reper, acel imbold de care are nevoie, așa cum a fost și Peter pentru mine. Unul dintre acești Peters, pe care eu îi consideram adesea cum e mai rău, poate fi un exemplu de umanitate, de lumină și călăuză. Acesta este unul dintre motivele vieții mele pentru care eu continui, cu îndârjire, să cred în oameni, să caut diamante acolo unde poți vedea doar pleavă! Să pot oferi un zâmbet sincer, căldură, iertare, recunoaștere, e minunat! Să pot respecta datoria de a fi un om mai bun! E adevărata menire, e împăcarea cu mine însămi!
1 august 2017. Astăzi privesc peste umăr și zâmbesc. Deși mai am foarte multe de învățat, sunt mândră de mine. Drumul a fost anevoios, dar am reușit până aici! Pe de o parte mi s-a luat, iar pe cealaltă mi s-a dat! Videochat-ul este darul meu primit de sus! Un dar, o binecuvântare, un semn, nu un merit!
Să fi fost o nebunie?!
Pe tanti Stela o știe toată lumea. E bătrânica din vecini, de peste 70 de ani, o femeie muncită, mereu veselă, care are o vorbă bună pentru toți. Singură de mulți ani, văduvă și fără copii, ea se întreține cum poate din pensie, și mereu are câte ceva de vânzare. Tanti Stela își desfășoară “negustoria” pe aleea din apropierea locuinței sale, o alee destul de populată, mai ales la orele de vârf. De-a lungul aleii sunt zeci de copaci și băncuțe din lemn, iar locul ei preferat este undeva la mijloc pentru că acolo se simte în siguranță, spune ea. Cât a fost vara a vândut pe rând: corcodușe, flori, mere, chiar și pixuri uneori.
E deja sfârșitul lui octombrie și se pare că “proviziile” lui tanti Stela s-au cam epuizat pentru că de această dată nu are altceva de vânzare decât…semințe. Pachete întregi cu semințe de floarea-soarelui, prăjite și sărate. Brumărel și-a cam intrat în drepturi, rândunelele au plecat în țările calde, recoltele au fost culese, iar vântul suflă rece și amenințător. Cine să cumpere semințe pe vremea asta? Nopțile sunt lungi și reci, iar puștanii au încheiat sezonul de spart semințe în fața blocului.
Maitreyi e fata de la videochat. Ea iese adesea să facă mișcare și cumpărături de la supermarketul din capătul aleii. E mereu cu capul în nori, parcă într-un univers al ei lăsând astfel celorlalți impresia că nimic nu observă. Cireașa de pe tort este atunci când își pune căștile în urechi, zici că nici nu aude. Cu toate acestea ea e acolo, ea observă, ea simte…Îi place să creadă despre ea însăși că are un suflet bun, pentru ea acesta este cel mai frumos compliment pe care cineva îl poate primi. Însă ceea ce reprezintă o certitudine este faptul că Maitreyi iubește oamenii și nu-i place să vadă nedreptăți și necazuri. E sensibilă, euforică și se emoționează ușor.
Pe tanti Stela o știe doar din scurtele conversații fugare pe care le-au avut. Bătrânica e inimoasă, iar asta i-a atras atenția lui Maitreyi și acum o întristează faptul că în două zile a reușit să vândă foarte puțin. Cu siguranță nici vremea de afară nu e prielnică unei bunicuțe de peste 70 de ani! Maitreyi a simțit că e momentul să acționeze, că e de datoria ei să se implice. Ar fi vrut să-i dea bani, doar ca să nu mai stea afară în frig, dar știa că bunicuța e acel gen de persoană demnă, mândră, care s-ar fi simțit umilită să i se ofere bani fără a da nimic la schimb. Atunci Maitreyi a cumpărat semințe, toate pachetele…27 de pachete. La fel a făcut și în zilele următoare, timp de cinci zile consecutive, până când bunicuța nu a mai avut de unde să-i vândă. Nu e mare lucru, nu e o laudă, doar că asta i-a oferit liniște sufletească.
Acum ce să facă Maitreyi cu o plasă de semințe? O parte a împărțit-o pe la cunoștințe, copii, o altă parte și-a lăsat-o ei pentru zilele geroase ce aveau să urmeze și care prevesteau vizionarea multor filme, iar restul le-a aruncat. Că doar nu era să le întindă pe oferta de la Kaufland și online, în timp ce o stăpâneau vibrațiile de la OhMiBod, să spargă pe semințe-n dinți!
A trecut iarna, a venit primăvara, chiar și vara, dar tanti Stela nu a mai apărut pe alee…
Cred că trebuia scris doar un eseu de persoană. Eu am scris două pentru că am simțit să împărtășesc cu voi ambele texte. Luați-l în considerare pe care-l vreți voi.
P.S. Fetele, așteptăm cu interes și poveștile voastre într-un număr cât mai mare! De dragul competiției și în spiritul forumului nostru cel de toate zilele!
Vă mulțumesc din suflet pentru această oportunitate! Fie ca cele mai bune eseuri să câștige!
